pe măsură ce împart trupul cu tine nu mai există să nu furi, să nu ucizi
nu mai există nici fericire, nici moarte, doar un lagăr din carne și oase
unde Dumnezeu nu există și cele zece porunci le calc în picioare
și totuși iau din tine partea ce mi se cuvine ca după un război surdo-mut
în care la final parcă nu ne-am văzut, nu ne-am auzit, nu ne-am cunoscut
împart teritorii, fur copii, iau tributul din corpul tău apoi plec iar în mine
cu hrană pentru încă o săptămână, stau cu genunchii la piept și ronțăi
amintirile albe ca pe niște oase dulci, suculente, mă uit în dreapta, în stânga
le păzesc să nu fugă, muzica lor îmi sparge timpanele, le țin strâns sub bluză
nimeni să nu vadă hrana mea nemiloasă cum îmi taie respirația, cum trec
pentru o vreme în lumea cealaltă și înțeleg că plutirea nu e un fenomen
la suprafața unui lichid și plutirea înseamnă să te împrăștii în toate părțile
jumătate otravă, jumătate agheasmă