într-un strigăt de apă am pășit
pe urmele roșii ale tălpilor
se legăna lumina lunii
iar în memorie înmugureau
tot felul de copaci
ce aveau chipuri de copii
verdele lor era atât de curat
și de lucios
neatins de nimeni încă
nici de sarea
care îmi mângâia că o mamă pielea
nici de nisipul deșertului
care își scotea capul
din când în când din rana mea
cu o poftă nemarginită
de a-i atinge măcar o dată ecoul...