ne certaserăm
urât
veniseși în genunchi
nu nu cereai iertare nici îndurare
pentru cele câteva răni vizibile și nenumăratele nevăzute clocoteam
aș fi putut da drumul cuvintelor de pucioasă
încinse ar fi sfârâit pe timpanele tale pe pielea care
mi se făcea șerpi pe șira spinării când se lipea de mine
niște canibali trăiau în pântecul meu cât un pumn de grâu
sălbăticisem timpul dintre noi părea epuizat te târai
și hainele nu-ți mai erau haine mi se părea că eu sunt lumea
și mi-era rușine cu tine gândurile mele te arătau cu zece nemulțumiri
lungi ca niște degete de păgân de care auziserăm toți

și fiecăruia i se potrivea o poruncă
și niciunul nu asculta
aruncam cu fiecare piatră din mine
cât puteam eu de tare
tu scuipai sânge peste viața noastră
iar eu aveam două mii și ceva de dojeneli
nici nu-mi păsa că înțeapă
ți le îndesam pe tâmple nu părea să te doară pe mine nici atât
chinul ți se poticnea în ochi de cer
de acolo se desprindea Dumnezeu
calm și bun și grijuliu
încercai să-ți reiei demnitatea după aprige lovituri cu vorbe
niște bice pe trup
nu vedeam povara de creștin
n-o vedeam și pace
majoritatea din neam nu te voia

cum nici pe mine nu mă mai vrea iubirea de sub salcâm florile cad
cu ultime picături de viață

(2 martie 2014)