încă-i păstrezi numărul de telefon,
cândva, o să te decizi să-i mai spui câte ceva, fie și două cuvinte,
e forma ta de a conserva legătura cu cineva care demult te-a uitat,
care te-a schimbat ca pe un ștergător uzat și care nu mai oferă aceeași vizibilitate în condiții de vreme incertă,
e forma ta prin care tot te legi de trecut, de ceea ce tot nu te lasă să respiri, să dormi, oh, în sfârșit,
cât de mult ți-ar plăcea să te trezești atât de odihnit de parcă ai începe o nouă viață,
să vină cineva să-ți dea restart, (dumnezeule, chiar am nevoie de asta!),
esti o amforă îngropată sub mâl, sub nisip, sub veacuri
și încă aștepți să te descopere cineva,
un john doe al acelora care nu au terminat să-și roadă unghiile,
cărora le este teamă de strânsoarea atât de exactă a varului de pe pereți,
al acelora care mai cred în miracole și că în lumea asta mai e ceva
care merită să fie d-i-v-u-l-g-a-t

asta îți spui, asta gândești: o să-i trimiți un porumbel voiajor cu ultimele vești despre tine:
javră, sunt tot aici, tălpile mele fac volte prin cer, încă mă caut printre ceștile de cafea,
printre pachetele mele cu țigări de foi, premium no 7 sumatra, fumatul dă dependență, dragostea dă dependență,
viața dă dependență, tu dai dependență, mirosul tău dă dependență, carnea ta
și nici nu mai știu când vom putea, dracului, să murim atât de împreună cum am mai fost cândva,
direct în lumea acelora care au învățat prețul exact al fiecărui lucru, al aerului, al umbrelor, al lui iuda care știe să se tocmească atât de dibaci,
al frunzelor care nu mor, ci se reîntorc în pământ, să-i facă umbră pe dedesubt,
acolo unde e un alt soare la fel de arzător și pe care atât de frumos l-am denumit iadul din fiecare

un epitaf scris direct pe scoarța copacilor,
în memoria lor când verde, când ruginie,
în trestiile pe care le-ai iubit cu atâta patimă, la care ai reușit să cânți, cu care te-ai legănat,
asta aștepți,
cândva, o să-i trimiți un semn despre tine: sunt încă aici, încă sunt viu, încă plâng cu genunchii la gură căci numai asta mi-a mai rămas de făcut,
nu mai știu dacă lumina e forma alienată a întunericului,
nu mai știu dacă mai e ceva de presupus, de împărtășit,
nu mai știu dacă îngerii de pe umăr nu sunt altceva decât ceea ce ascunde iraționalul din noi,
o să reușesc să mă împac pe mine cu mine, pe mine cu ceilalți, pe ceilalți cu cei care nu vor să să împace cu nimeni,
tot scrâșnești din dinți, mirându-te cât de repede poți dispărea din ceea ce altădată îți reținea pe piele fiecare amprentă,
ăsta e felul tău de a-ți spune că e vremea ca și tu să uiți, să încerci să-ți îngropi amintirile ca pe un os, javră,
pe planeta asta vor înflori, cât de curând, castanii
și încă sunt inimi care au învățat să nu bată niciodată altfel decât împărțind aceleași artere