am înțeles de ce nu am putut să-ți inund sufletul
aveam glandele sudoripare înfundate
cu un fluid străin mie, cunoscut însă la câinii dingo
ei nu transpiră decât sânge amestecat cu vântul preeriei australiene
precum resălbăticiții câini ai simțurilor noastre
au culoarea despărților, roșcată cu lătrat ascuțit

tot amalgamul ăsta de tăceri filtrat din vina sunetului
devine obsesiv după ce ne-am distrus timpanele
tocmai în scopul de-a nu ne supune câinilor rătăciți
urlând fără sunet în clarul nopților irosite, în van
năpârlesc precum speranța noastră în ploaie virgină
târziu, prea târziu am lasat noaptea să vină,
cu vină

se lumina uneori printre vitralii un spectru vinovat
de culori vitrege ochiului de sticlă bont prins în fiare
se răspândeau senzațiile de umbră și ceață prin strane
orgile-și dădeau suflul notelor false în aerul strâmt
cuprinși între timpul din noi și câini, era târziu,
prea târziu