Împerecheatele rime cu tine și cu mine nu dau bine în lumile astea pline de țipete și de suspine, și de istericale
feminine.


Prefer tăcerea, monologurile de seară și ceaiul negru.
Dimineața îmi dizolv nopțile albe în ceașca de cafea,
ca pe niște cubulețe de zahăr,
îmi aprind țigara, trag aerul adânc în interior
și afară începe deodată să plouă,
iar lumea decolorată se îmbracă în negru
și merge să înmormânteze pe cineva,



în timp ce luminița, mai proastă decât noaptea fiind,
începe deodată să plângă,
prostindu-se pe zi ce trece tot mai tare,
și lumina ei cu lumea începe să semene,
iar lumea – cu o stricată,
iar stricata aceea – cu o lumină stricată,
una stricată și proastă ce n-a fost în stare nicicând
să încălzească pe nimeni,
dar nici să omoare.



Obosit de curve, sufletul, le întoarce spatele
și se apucă de sfărâmat zidul dintre mine și eu, stând
cu fața la perete.




08.03.2014
17:47

http://youtu.be/IKblCeOUc7k