cândva
pe această lume trăiau minciuni uriașe
Nina le urăște le descoperă le blamează
eu continui să mint despre starea mea de sănătate
despre faptul că nu mai văd umbrele viitorului în față
noaptea
când ne lipim trupurile pe sub plapumă
visez viitorul nostru întins pe zeci de foi vechi și noi
și mirosind a același parfum plecat de pe umărul ei
și uite
în tot ceea ce scriu aici
recunosc că mint spunând că nu mă gândesc
la ce va fi în următoarea oră sau în următoarea săptămână
sau la cum vreau să arate halatul în care o să îmi scurg zilele
din anii pe care bunicul nu i-a mai apucat

alteori
Nina îmi spune totul în față
mai ales miercurea când suntem stresați
fiecare căutând o depresurizare a propriului organism
eu privesc spre podeaua balconului și tac
cumva
iubesc tonul vocii ei atunci când e tăioasă
precum o bucată de diamant alb
citesc acolo sentimentele bubuindu-i prin pori
caut să o strâng în brațe fără să iau aminte
de modul cum tace brusc de modul cum respiră
de modul cum își îndreaptă spatele desenat de mine
cu fiecare unghie a degetelor

cândva
trăiau pe lumea aceasta minciuni uriașe
și totuși
miercuri am reușit să le uit
adormind între spatele Ninei
și geamul deschis ca un ochi spre întuneric