în acel moment din viața ta
când te dezbraci în întuneric, iar noaptea capătă formă de pântec
și-auzi vocea mamei
te scutură un zgomot în geam ca o bătaie ușoară
de umbră nu se vede nimic
dar simți că tu ești dincolo
și cel ce se dezbracă și cel care bate
pentru că simți, știi că ești nimeni
o desăvârșire de tăceri și tristeți, unele făptuite
altele ce încă așteaptă

orbii mai pipăie cărările lor
cu degetele întinse prin oase

dar tu stai cu mâna lipită de geam,
neîndrăznind să mai tulburi a doua oară
taina ce te separă, iar mâna
lasă o urmă exact precum o boare prinsă de frunzele ce-și răsucesc
pântecele de pește și solzii pe spate
captivă lumina le hrănește pe toate – și vii, și moarte
de la primul strigăt până la ultimul

deasupra norii și luna
niciodată la fel

și hainele ca o piele de șarpe
pe un umăr de scaun

(îngerii nu au formele noastre de-a fi, doar regrete
și memorii scrise cu praful de cretă)