Într-o floare de narcisă,
O albină indecisă,
Se foia de ici-colea,
Și polenul culegea.
Însă ochii săi, vioi,
Vedeau lângă un trifoi,
Gălbeneaua lucitoare,
Un bănuț mic ca de soare!
.
"Ce ispită!" se gândise.
O clipă cât se sucise,
Doi bondari dolofănei,
Îi sorbeau nectarul. Hei,
Ce va face ea, acum?
Va străbate iar lung, drum,
Să găsească floricele,
Cu nectar mustind în ele.
.
Cu sprânceana ridicată,
S-arate că-i supărată,
Zbură pân' deasupra lor,
Cu zgomot ca de motor,
Și îi mustră: - Grozăvie!
Va prins azi, o hărnicie,
Să adunați hrana toată...
Văd că floarea-i supărată!
.
V-ați foit cu nepăsare,
Și ați murdărit-o tare,
Fără să fiți mulțumiți,
Că pe gratis vă hrăniți!
Șade cu năsucu-n jos...
Ãsta-i lucru rușinos,
Să nu știți ce-i prețuirea,
Respectul, sau ce-i iubirea.
.
Ce să zic de-așa mustrare?
Albina, dreptate, are!
Bondăreii, murdărei,
Cu noroi pe bocăncei,
Cu pete pe la botic,
Pe nasul de borangic,
Au privit unul la altul.
-Așa mare e păcatul,
Să mănânci ca un purcel?
Să-ntrebăm un băiețel,
Dacă e corect, ori ba,
Să mănânci murdar, așa!
.
Cu cătările sfioase,
Dând din aripi mătăsoase,
Au zburat în lung și-n lat,
Și răspunsul au aflat,
Căci doi băieței, cuminți,
Care se spălau pe dinți,
Auzind dilema lor,
Au zbughit-o prin pridvor,
Și-au strigat înflăcărați:
-Musai să mâncați, spălați!