nici morților nici viilor –
clipei în care te abandonezi lor cu neputința lumânării care se stinge
renunți să mai dai din gură din cap din mâini și picioare
în general renunți să mai dai
pur și simplu primești
te ridici sau zaci acolo
te ștergi sau nu
pentru neînțelegere este același lucru
ca pentru o soție ce anume ai băut de te-ai îmbătat în halul ăsta

iar tu ai vrea să îi spui nu adevărul ci Adevărurile!
fiecare primăvară cu tăria ei cu aromele ei
poate etichetele sunt la fel dar conținutul îmbată altfel
îți lasă
urme pe față
subțiri ca ale lamelor de ras mânuite de șuții pe care i-ai împiedicat
s-o buzunărească
și pentru că ai strigat prea tare în public
ai fost considerat perturbator și amendat

câte infracțiuni nu comite poezia
circulă întotdeauna cu viteză peste limita legală
de cele mai multe ori pe contrasens
mai ales în giratorii
în intersecții unde nimeni nu acordă prioritate
salvările sunt lovite în plin și nu
mai salvează nimic
nici dragostea sperată după infirmitate
nici apropierea dintre copii și părintele condamnat pe viață
nici inima asistentului social

după ce trece
primăvara nimic nu mai este la fel
toți sunt vehement suspecți de erezie
ești doar un liliac
izolat în visul cavernicol
însă chiar cu ochi-acoperiți de ceară
(ca odinioară în il Santo)
poți capta-n amurg eteru-n nebunie

pentru clopot pentru cor strigându-te pe nume
va fi prea târziu orice răspuns