Nu mă surprinde
cum gura ta modelează cuvintele,
aproape fiecare cuvânt are vocalele sunătoare
puse să cânte din interor.
Serile mă fac să cred că universul începe cu un crepuscul
odată cu topirea culorilor una în alta.
În ochii mei verzui-căprui ca frunzele
din motive pe care nu le cunosc
memoria se încarcă cu iluziile nopții fără nume
în care stelele n-au încăput în cerul tău
să-ți lumineze întunericul orb
prin care se plimbă moarte-n gabriolete.
Pe drumurile de la marginea orașului
unde trecătorii încălțați în cizme râd
și batjocoresc destinul
nimeni nu moare
în acest iad
decât cu bucuria eliberării.