Am trăit clipa pînă-n adâncul peisaj al timpului
și s-a dus
de fiecare dată singură,
de fiecare dată prea puțină.

Din înălțimea nesfârșită așa cum îl priveam pe Dumnezeu
printr-un lung șir de lumini înfipte-n cuvinte,
din aceeași putere a minții
despre care se spune, că și ea e imensă și nefolosită,
am respirat adevărul și îndoiala.

Mă cutremură îndrăzneala cum urcă
cu pași în salturi chiar îndrăzneți
până unde nu mai înțeleg nimic
și în acest nimic îl caut pe Dumnezeu,
îl găsesc neschimbat.