Nu mai sunt cel pe care-l caut înlăuntru,
în mine sălășluiește femeia cu părul de vânt,
cu ochii dezghioacă zăpezile de miez
și nu se plânge când se uită pe sine
la tâmplele copacului ce-mi ține umbra pe loc.

Privește cum noaptea se prinde de încheieturi,
trece prin întunericul încărunțit devreme
asemenea pietrelor grăbite pe drumuri,
de pleoapele mă dor de însingurare
și fruntea-i umezită de brume reci.

Între mine și cel dinafara mea
se creează o punte pe care trec zilele,
uneori înroșite cu sângele sărbătorilor
dar, de cele mai multe ori anoste,
îngropate-n anotimpuri de praf.

În ele mă-ncearcă un fel de moarte treptată
până sare calul și chiar se întâmplă
de nu-mi mai amintesc nimic.