Am visat că sufletul tău mi se odihnea în palmă
fragil întrupat în liniștea ploii
n-am știut să duc mesajul în mare
să-ți dau drumul și plutind printre veri coapte
să aștept apusul prin ochiul pictorului
pentru care lumea e meditația dinaintea primei tușe
ce urmează e doar cântecul legănat pe brațele culorii
forfota dinlăuntru apare odată cu linia orizontului
frica îmbracă hainele străinului
care-și răcorește inima cu câteva grame de tărie
înainte de a trece prin mine
respir tot mai greu
de când simt ferestre ieșindu-mi din piept
să privească dincolo
pași mă străbat ca pe-un coridor unde ultima ușă e întotdeauna cea de siguranță.