De trup nu mai am nevoie
Să mă mint că nu mai sunt fecioară,
Nici de mâini care-n Braille să-mi spună
Că plânsul nu o să mai doară.

De chip nu mai am nevoie
Din tâmple să-mi curgă
Căruntele izvoare
Și oarbă să mă rătăcesc în iarba de mare.

Dar de voie și de nevoie
Mai ies uneori după ploi, cu melcii la păscut,
Și mă reîntorc la grota rămasă-nflorită
Sub ombilicul căzut.

Cu ce-a mai rămas din pulpa dulce
A măduvei noului demult născut,
Îmi căptușesc coloana roasă
De-al iguanei sărut.