Cu zulufii peste gene
Și ochii înrourați,
Suri și răsfirați alene,
Peste zări de vânt, purtați;
Norii varsă lacrimi reci,
De-au gonit de pe poteci,
Volburi și scaieți desculți,
Și gândacii goi, mărunți,
Þinându-și copiii bine,
Să nu-i ia vântul. Păi cine?

Cu șepcuța pe-o ureche
Și papucii inversați,
Dârdâind lângă pereche,
Stând pe-un ram, cu mai mulți frați,
Pițigoiul bombănea:
-M-aș duce până-n vâlcea.
Mi-am lăsat hăinuțele,
Fesul și ghetuțele.
Uite toamna, se arată,
Crudă și întunecată!

-Ești zălud? zice soția.
Prin toamnă te prăpădești!
Vântu-i rudă cu urgia,
La mine nu te gândești?
-Vei rămâne văduvă!
Comentă o lobodă,
Stând în nămolul iscat,
Lângă un mohor sfărmat.
Ia și poartă-ți haina veche,
Și rămâi lângă pereche!

Vlăguită, ciufulită,
Mătrăguna vrâstnică,
Văzându-i cum se incită
Și-au intrat în panică,
Îi apostrofă răstit:
-Liniște, că m-ați surzit!
Știu că suntem în impas,
M-am julit la cot, la nas,
Când să fug. N-am izbutit!...
A căscat, oftat, icnit,
Apoi capul și l-a pus
Pe un strop, care s-a scurs
Dintr-o frunză-ngălbenită;
Adormind neînvelită.