grăiesc în lumânare o-nflăcărată rugă
spre trăitorii încă și-acei ce nu mai sunt
spre Iad să nu le fie fiirea lor drept slugă
și cale să aleagă pe drumul cel cărunt

cu-nflăcărare rugă grăiesc topindei facle
icoana pierde jarul topindelor fiiri
s-or răscula odată și cei răpuși în racle
în numele de paie al veșnicei iubiri

*

și chiar de mai adie în sinea ei lin marea
și valuri nu concepe într-un accent strident
a Zeului vecie încununând cu zarea
când soarele răsare, strănută din Trident

prin sânge îmi aleargă, cu tine ocupat
microbul tău, femeie, în dimineți de pat
și darurile tale trupești, mi le lași mie
prin sânge îmi alergi ca o septicemie

*

stăm în cavernă doi, femeia și cu mine
și Mărul l-ai spurcat mușcându-l, dând și mie
și astfel am în sânge, repet, septicemie
și sânge am așa precum mi se cuvine

ne dezbrăcăm de frunză în frica cea neclară
căci îngerii prin somn ne-au pus încet pe fugă
iar ceasul stă-n icoană și-n liniște polară
adoarme câte-un om băgat la Rai drept slugă

zadarnic apa mării mii valuri ne îndrugă
eu te-am ales pe tine și în icoană-o rugă