Nu intru cu tine, singurătate, în toamnă
nici măcar acum când secundele îmi apasă gândul –
te las la ușă să-ți ștergi urmele și să taci
să-ți simt neputința apoi să mă înfrupt din absența ta;
ochii tăi îmi sunt santinele
mai adânci decât gura care mă posedă
dezvelindu-mi una câte una temerile,
până când devin lutul din care modelezi fără milă
alte brațe, alte guri...

Nu intru cu tine, singurătate, în toamnă –
anotimpul aceasta mă adapă deși
sunt mortul care-și plimbă degetele pe chipul iluziei,
când ceasul a rămas suspendat în mâinile tale;
te aștept să-mi scrii despre viață
ca și când n-aș fi părăsit-o niciodată
și m-aș fi născut femeie în pântecele iubirii;

șoptește-mi amăgiri prinse în inelul zilei,
prinde-mi flori în trupul poeziei,
să ne așezăm durerile una câte una
și să le zdrobim sub călcâie până când
dragostea va musti sub noi în taninul lui septembrie;

nu, nu intru cu tine, în toamnă…
sunt la marginea lizierei și nu știu dacă trunchiul inimii
mai poate adăposti un suflet,
sau pășunile sălbatice sunt locul unde nu se întâmplă nimic
mai mult decât cuvântul la răspântie, căutându-și roua
într-o dimineață desculță.