-Deși sunt țanțoși în pământ,
De ce îmi plâng plopii în vânt?
De ce în mlădieri foșnesc
Și frunzele îi părăsesc?

De ce hârciogu-ngrijorat,
În galerie a intrat?
Iată și cioara picotește
Sub cerul ce se înnegrește!

Și ursul de ce-i bosumflat
Și spre bârlog s-a îndreptat?
Iar veverița, sprintenică,
De ce fugi în scorburică?

De ce ariciul cu doi pui,
Slăbuți, să îi anini și-n cui;
S-a înfoiat? Că nu e soare?
De ce simt suflu de răcoare?

Așa-ntreba un pițigoi,
Prin plopii dârzi, aproape goi,
Pe mama, care îl cuprinse
Sub aripioare, când le-ntinse.

-O, tu, copil neștiutor,
Ne vom topi de atât dor!
Un dor de frunze, dor de soare,
De razele-i mângâietoare,

Și dor de cerul albăstrui,
De frumusețea câmpului,
De trilurile noastre-n cor,
Ne va fi dor, atâta dor!