Ne apropiam de punctul de uzură
și se epuizaseră toate dilemele.
Era destul praf de cretă,
încât să-l înghiți până la strănut
sau până la răceală cosmică.
Ne treceau toate apele,
cu un surplus de libertate
pe care nu-l mai cerea nimeni.
Atunci, a țâșnit din capul unuia o scânteie,
s-a proiectat, ca un asterisc necesar,
pe tabla ștearsă.
Desenul căpăta singur viață,
apoi zbura senin prin clasă,
de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic important.
„Fluturaș drăgălaș!” – zicea profesorul,
până din capul tuturor țâșneau fluturi.
Pe tablă desenul devenea o mirare
cu mai multe dileme, funcții, factori
și alte probleme ale adolescenței.
Până și loazele căpătaseră gust pentru lecție,
păreau în al nouălea cer,
în drum spre un zece.
Catalogul, în care notele se așezau singure,
părea un portativ minunat.
Notele scandaloase deveniseră o tristă amintire.
Când s-a sunat de ieșire,
tabla era curată ca o sărbătoare.
Trecuserăm de punctul de uzură,
și toate dilemele erau aliniate
pentru lecția următoare.