Pădure, tu mereu mă sperii/ când îmi duc pasul pe poteci
iar graiul tău nu-l știu în veci/ de te vorbesc după criterii
prin cripta ei stafie treci/ în Rai au înflorit și Merii
sunt păsările noastre în sumerii/ pădure, tu cine mai petreci
doar Pasărea sfințită pe deasupra-ți
mai rupe veșnicia de zăpadă
și timpul cu etericul sunt frați
strigând spre noi din Iad o iadă
în a ta fabrică de conjurați
parfum de frunză stă să ți se piardă

***

strigam să-mi se restituie tăcerea
și dimineața veșnică cu tine
cafea când împreună ne reține
tăceri de noi fiindu-ne averea

argintul plumbic spre-a-l putea obține
apropiind de aurul ca mierea
în lipsa ta îmi scuip în blide fierea
cătușa-nsingurării greu mă ține

Odaia -apărare și refugiu-
însingurării mele-i este templu
mi-e frig și mă acopăr cu-al tău giulgiu

de la mansardă lumea o contemplu
aduc divinității un elogiu
urmând pe cruce cristicul exemplu