Camera asta aurită cu gratii în care strig
că nu-mi ajunge mînie să plec, să te las arginților,
sfinților, armelor pe care le-ai folosit
pentru distrugerea planetei pămînt, armata de
furnici care urcă pe umărul meu gol,
ca pe o cană cu miere, apoi în minte
ca într-un mușuroi sigur. Pulsul care se zbate pe
frigider și carnea care tresaltă înăuntru
cu îmbufnare și cruzime, toate aceste fenomene
obișnuite care se întîmplă în imaginația
mea în care mai există atîta necunoscut.

Împreună am fi fost o putere care ar fi supus
soarele să coboare în camera asta aurită cu gratii,
să întruchipăm trinitatea. Dar iată cum
gratiile se întind pe os, iar terminațiile mele
nervoase ajung pe pervaz, în lămîi. Singurul care
ar mai putea, un timp, supraviețui în afară.