insula nimănui în pustia de valuri sărate
credeam în bucuria trezirii abia așteptam
să-mi văd năvala de minusculi colibrii
fâlfâind amețitor în ciorchinii de flori
palmierii ușor foșnitori întreaga-mi
pădure luxuriantă râzând cu ochi de-orhidei
și șerpii cuminți stând ascunși dar...

o gheară de foc putori ale morții amuțind
zbârnâiri de colibrii spăimântați serpii
năpădeau plajele din rădăcini zguduiți
palmierii tremurau epileptic bubuituri
și coastele mi s-au deschis s-a-ntunecat
cerul și ochii s-au stins de la sine
priveam dinăuntru

vedeam cum din coastele rupte vâscoasă roșă
ca cheaguri de sânge fiebinte se scurge
lava arzând pustiind și nu mă dureau
durerile mele ci că ajungea din ce în ce
mai aproape de cruci părinți surori
și bunici vise iubiri tinerețe...

m-am auzit șoptind într-un geamăt prelung
o doamne încă nu încă nu
ai milă de tine de mine să mai fim încă zi...