e drept
uneori în mine gângurește un prunc
sărutat în talpa poeziei
gândul devine vrabia care se scaldă în nisip
mă întreb ce aș putea adăuga
cuvântului să țipe în mine...
din forfota cu chip de muză
ies pe rând corăbii anonime
un vis dincolo de malul acesta apasă tâmplele
m-a durut să te strâng între genunchii toamnei
acum respiră sub pământ lumina
în galeriile inimii
șoptești un alint
iar eu te cred
sunt copilul care are nevoie de o poveste

în anotimpul opac soldații își aliniază viețile
tu pui în ranița mea o solniță
din când în când presar sare și rănile se închid
atunci înțeleg luciditatea anei
în spatele zidurilor lumea devine un pântec.