inima nu poate să doară la nesfârșit
se frânge și crapă în rezervația mea de duzi
te recunosc după pielea ta umedă
după coapsa rotundă și părul bălai
dragostea dădea în spic mugurii
plesneau a înviere rodul ca un prunc
ne pogoram în slavă în rugul ierbii
ne auzeam în bob copiii cum respiră
în timpul secret câmpia răsuflă a dospire
– cum se ascunde urma trupului tău
printre încrețiturile cearșafului roz


tu treceai cu strada în piept cu totul fulgerată
scânteiai în lumina de verde crud
a orașului scund de câmpie
ca niște lumânări aprinse sub pleoape
de sub lună căutai să stingi lumina
cu vârful buzelor strânse-n sărut
– de atâta sinceritate mă dor mâinile și văzul

de sub oglinzi mă înveleai
cu bucăți mari de timp să nu mă uit
îmi înveți pașii, venirea,
în loc de candelă aprinzi toți crinii
și auzi în vis cum ruginește cerul
într-un târziu de subsuori
te urc în bătrânele poeme și te zidesc
iubește-mă îmi zici și te iubesc
și a nins cu aur peste tâmplă

– în timp ce scriu tu te ascunzi în cealaltă parte a foii