aluatul ăsta căruia i se spune viață
frământat e din pulberi stelare și apă de dor
dospit de lumina țărânii
să-l coacă pe dumnezeu
pâinea noastră cea de toate zilele...

de clipă furați din neglijență neghiobie prostie
o uităm în cuptor și se arde
scrum și cenușă scârbele noastre
le aruncăm scuipând după ele
și totuși le preia îngăduitoare țărâna
să le facă mugur și floare și om
iar timpul ca omul neom le tot preface întruna
eu ca un bou mai sper cine știe când
că omul va fi după chip și asemănare
cu dumnezeu adică om...

iubito azi nu mai știi de tine nimic
dormi cu toate că nu e târziu
dar dumnezeu e în mine
în tine și încă legați prin destin
suntem una... de-ai ști cât mă doare
că restul e jalnicul în mine pustiu...