la ușa ta sunt multe scrisori
din viața ta eu am plecat sau poate tu
m-ai lăsat, nu știu

ca pe un trup străin
hainele se răsucesc prinse-n vânt
uneori
mă prinzi ușor între crengi ca pe-un cânt
și mă săruți ușor
și-apoi îmi dai drumul atingând venele mele de cretă
ținând în cealaltă mână-un burete
norii strânși spre pământ

niciodată nu mi-ai spus
de ce m-ai lăsat atunci în seara furtunii
să alerg de nebun pe plajă pe nisipul păstrând (încă) urme de soare
te-am privit în ochi, iar tu mi-ai arătat furtuna fără-un cuvânt
viața mea ca pe o dungă neagră de sete

murdar de sare
așa m-am simțit de atunci, ¿să fiu eu
cu poveștile tale despre Dumnezeu și despre toate
sau
tu cu arterele tale hrănind țesuturi la eoni distanță de alte țesuturi niciodată
aparținând, niciodată mort, de-a pururi răsucind
pensula între degete indecise
lăsând culoarea să se usuce, treptat?

știu că mă auzi
de partea cealaltă a ușii te văd privind în gol cenușiu
peste umerii tăi lăsați în aer plutesc miliarde de constelații fine de praf
(în casa ta cu ferestrele)
nu știu dacă jumătatea ce sunt este ce-a fost mai bun sau
doar demonul lăsat să îți spintece pântecul cu o lamă de plug
dar când o să aflu
o să scriu o scrisoare printre cele-ale tale
sau poate
n-o să apuc să-ți mai spun