Cu luciri de stele aprinse noaptea-și lasă catifeaua
Luna goală se ascunde după un văl firav de nouri.
Scormonind sub tâmple ninse ale rimelor lingouri
Merge încet prin parc poetul și n-aude cucuveaua.

Pe o bancă la lumină, palidă, cu azur sub pleoape
Eleganta doamnă brună din pachet scoate o țigară
Și văzând poetul singur ea se încumetă să-i ceară
Foc cu-o voce guturală studiindu-l îndeaproape.

El în descheiat palton, zvelt, cu umeri lați, năsos
Se scobește în blugii second și extrage o brichetă
Apoi pe furiș scanând trupul splendid de vedetă
Îi aprinde Kent-ul doamnei c-un surâs misterios.

Ea trăgând fumul profund, tusea o apucă deodată
Și acuzând o amețeală, al lui braț crispată prinde,
Braț care ca și un șarpe spre a ei talie cam tinde
Încât dama într-un minut se trezește îmbrățișată.

Noaptea nefiind friguroasă, hibernala îmbrățișare
Fluxul sanguin și hormonii cu succes accelerează
Iar cei doi simțind dorințe că la unison pulsează
Se așează tăcuți pe bancă fără pic de remușcare.

Miezul nopții e aproape, numai ciorile veghează
Sărutată lung și tandru, ea se lasă încet pe spate
Iar poetul fascinat de-așa coapse lungi, cambrate
Află borta-n ciorapi, sus și oftând o explorează.