Prin hârtoape se zvonise
Că Dochia ațipise
În cojoace vechituri,
Cu tălpi numai bătături,
Că-și uzase ghetele,
Rupte-s și șosetele.
.
Freamătă codrul de soare,
Și de reavăn, de culoare,
De la gingași ghiocei,
Viorele, brebenei...
Baba nu știu ce-a visat,
Și zvâcni grabnic, din pat!
.
Cu mâini aspre, noduroase,
Cască lent în timp ce-și coase
O șosetă, un cojoc...
Neavând stare deloc,
Căci vremea se încălzea,
Căsuța își primenea.
.
Privi-n sus. Vai, să plesnească!
A zărit bolta cerească,
Nu mânjită cu nori gri,
Nu-n veșmânte pământii,
Ci în strai înseninat,
De-o străpunse lung oftat.
.
Și ce face? Ce nu face!
Dezbrăcă patru cojoace
Și le zgâlțâi în vânt,
Vărsând fulgii pe pământ,
De stârni o nebuloasă,
Ca în iarna friguroasă.
-Du-te Dochie, în casă!
Spuse cioara mânioasă.
.
Nevăstuica în ușiță,
Tremură într-o altiță.