cumpănă
fără ciutură
cu greutatea
o hârcă de cal
fântână părăsită
pe un fundal de apus
la capăt de zare

eu cu coniac el cu ceai de păducel am dat cioc
ești poet dă-i un nume
era un obicei ne-am privit am zâmbit
de data asta cam strâmb
bătrân în rugăciune zic cu gând la cât e de singur
corect zice și scrie cu pensula tremurat
autoportret

la nici o lună a fost găsit căzut lângă șevalet
pe pânza întinsă culoare neagră pusă
dinspre margini spre centru mai densă
ca un vârtej
în mână încă ținea pensula cu alb
cu care-n cădere a tras ultima tușă
o dâra ca o speranță sau ca un țipăt din moarte
era tot înainte de paște

câți ani sunt Teo îl întreb aprinzându-i
candela de la mormântul neângrijit...