am ridicat ochii spre cerul nopții, nu, nu e lună
e steaua morții.
în camera mea, lipsit de apărare, răcit ca o ciorbă de linte
care a stat zile întregi în frigider, scîrbit,
mă gîndesc să-mi fac felul. altfel
decît cu un fular alb sau un pardesiu plin cu pietre
într-un mod mai bărbătesc decît să-mi bag capul în cuptor
fără să-mi umplu gura cu o țeavă strălucitoare
sau cu un furtun legat la eșapament.
sunt plin de viață, sunt plin de viața
pe care n-o mai doresc. full de întrebări cu răspuns unic,
cui o să-i pese de toate astea?
cu droguri și alcool ar fi ușor
doar că prea mulți, prea mulți
așa. sau aș vrea să-mi opresc inima
exact în clipa aia cînd nu simte nimic
de parcă ai pune star wars pe pauză în momentul
cînd spațiul cu stelele lui se apropie brusc
pînă îți intră în ochi ca un milion de ace de seringă
și totul e alb și bine. dar nici așa nu se poate,
mai rămîne sila, uite sila
din abundență ca firimiturile rămase pe masă
de ceva vreme, ori urmele aburinde ale bucilor tale
impregnate pe tăblia neagră, înfierate pe cortex.
nici nu m-aș fi așteptat ca iubirea să-mi apară în față
cum îți apare un pom după ce o clipă ațipești
și tragi brusc de volan și
te răstorni, te răstorni
fără încetare, iar
bucăți de carne, așchii de oase, fragmente
de gînduri zboară din tine
pînă nimic nu mai are consistență.
doar sila, sila
o floare otrăvitoare strivită
între dinți în timp ce spui un poem
pe care speri să-l termine
moartea în locul tău.
dar nici măcar atît nu-ți e dat să încerci
fiindcă nu ești capabil să învingi nici măcar banalul instinct uman.
chiar și atunci cînd privești cerul nopții și știi
că nu e luna, e steaua morții.