cât de verde e iarba înafara noastră
noi
care știm să pârjolim cu un singur sărut
peroanele unei gări oarecare

cât de adâncă e apa dintre gene
și câți pești roșii
ne mănâncă acum de vii

încă trecem pe străzi de mână
și lumea ne urăște de moarte
moarte de care depindem
ca speranța orbului la lumină
împărțind covrigi celor ce ne scuipă

nopțile sfârșesc la gleznele zilei
cu luna mâncată de soare
și coapsele se lipesc de pielea cearșafului
ca un timbru
mimând liniștea de după

mai e puțin
și depărtarea îți va rupe zâmbetul mut
îmi va tăia degetul cu care-ți fac semn
și sluți vom păși tandru
în urma acestui poem


(Otopeni, 16/05/15 @11.40)