alb și negru
alb foaia
negru vârful pensulei cu care te desenez ca pe-o umbră
un fel de detaliu minor ce nu îl (mai) știu
haide vino să dormi, este târziu
cum de tu, cu atâta experiență te pierzi în chestii minore, ar trebui să
rup foaia în două

un soi meschin, echivoc, o umbră ce rămâne
în jumătate oricât, ochii mei se deschid și
se-nchid (avid) sorbind plini de sete, o monedă se rostogolește și învârte
rotund sub ea un pământ în timp ce în oglinzi paralele tu râzi, multiplu
de unu în amintirea mea ce și ea învârte-un pământ

o furnică s-a oprit o secundă
pe talpa ta sunt încă fărâme de pâine
poate

pentru a fi bun, straturi peste straturi, adâncituri, conștiința
la început nu e nimic sau poate e totul ca un multiplu,
vopsea ce nu se usucă, se adaugă cum frunzele alb-negru, decolorat,
ca o amintire în care roșu se vede uscat sub straturile ude

alb, peste care negru tu cu tălpile curate
mori și te naști prin ceruri, pământuri, visele tale împleticindu-se
la jumătate unde-i întunericu'adânc, amintește-ți
la început inima mea, liniște-te-i bătăile,
încordarea

și-apoi învață să te oprești să
respiri degustând vinul
(e târziu)

(diferența dintre a fi și-a nu fi
este doar o părere
și aia poetă
(sic!))