cât de greu trebuie să-i fie cu îmbulzeala asta
de bețivi și școlari
de vânzători de pixuri și alifie chinezească
uneori mai scapă un ochi în tramvaiele care gonesc domol
pe șinele încinse de le tremură praful și balamalele
și vede câte o gagică îmbrăcată vaporos
deranjată de cauciucul murdar de pe jos
care tresaltă în curbe
și ce mult ar vrea nădușitul soare să-i pună în mană un evantai
să-l răcorească măcar la capătul razelor dar vai
nu poate
priveste la mainile lui transpirate
cum ard asfaltul de parcă ar vrea să-i însemneze ochii
și la fata lipită de geam numărând stațiile
topindu-se cu tot cu scaun și cu barele unsuroase
și nu poate

eu văd toate astea pentru că sunt nemuritor
am aflat dintr-o scrisoare trimisă întâmplător
azi-noapte când mai aveam o gură de votcă de care nu mă-nduram
iar cei ca mine sunt pedepsiți să citească în stele
ca în ceștile de cafea
și să plângă la fiecare adiere de vânt

iar cei ca mine așteaptă să le moară mai repede
părinții prietenii și iubita
și să își spună cu voce tare în oglindă că totul a fost invers
exact ca in vis
și apoi să-și vadă liniștiți de-ale lor