am deschis ușa
lanțurile le-am dat la o parte ca pe ale unui sclav
lumina bătuse ziua întreagă la geam

tu din întuneric zâmbeai ca de deasupra unui înnourat ocean
cum îți țineai mâinile în palmele mele ca niște aripi ostoite
întotdeauna îmi plăcea greutatea lor ca și cum ar fi fost parte din mine
tu ai avut tot timpul încredere că o să fiu ceva bun
dar eu
nu știu

lumina pătrunde asemeni unui șuvoi plăpând
pătrunde ca o fată tânără cu atenție să nu dărâme
lucruri de mult așezate în această parte de lume

mirosul tău persistă cu porți, garduri și alte spații închise tăiate fin
de lumină

cât de mult am lăsat lumina să intre în vise
ochii tuturor se desfac în mai mult de două culori în timp ce
pleoapele mele sunt strânse, palmele în scoică peste nările adulmecând și
gura ușor întredeschisă
lăsându-te în cele din urmă să zbori, astăzi o să pășești printre flori, iar eu
o să dorm adânc, fără remușcări sau alte lanțuri

mâine o să mă scol în zori