te îndepărtai prin ceața de moloz a clădirilor năruite
silențioasă ca un zeppelin de război
după cutremurul de vorbe de azi-noapte în liniștea pestilențială își făcuseră cuib păsări negre
într-un târziu (abia) croncănitul lor m-a trezit de-a binelea
o dimineață întreagă m-am zbătut sufocat de coșmaruri
respirând izul de putrefacție al semenilor
mucegaiul se așternea peste lume ca o zăpadă a mieilor
ca o plapumă protectoare
sub el colcăiau miriapode uriașe

te țineam de mână
atât a rămas din tine
puzzle din care au dispărut mereu piese
mai întâi inima apoi te-ai volatilizat bucată cu bucată până la suflet
am ajuns să plimb cu dricul o păpușă de plastic pe străzile arse de soare ale metropolei pustii
într-o după-amiază te-am îngropat în cel mai îndepărtat colț al lutului meu
gândeam că poate poate am să te uit
(pieptul meu un vast cimitir vandalizat de noi și noi iubiri)
dar plăcile tectonice ale tristeții s-au dislocat iar tu ai ieșit la suprafață
pășeai în voie prin celula condamnatului la singurătate
cutremurul inițiat de pașii tăi s-a oprit abia într-un târziu
când prin ceața de moloz a clădirilor năruite nu se mai vedea nimic
îngropați de vii devenisem deodată cuminți