Nopțile se perindă monotone,
o liniște se descompune și curge din pereți,
nu se poate locui casa bântuită
fără să deschizi larg ferestrele,
să pătrundă sunetul stelelor
și lumina lunii.

Catedralele cerului se simt goale,
în ziduri poartă duhurile Anelor lumii
ce-și cer eliberarea
să-și ierte pe bărbații ziditori,
să-i cheme la ultima liturghie
înaintea plecării-n mănăstirile cosmice
la penitență.

Rugile din cuvintele lor au picioare de plumb,
greutatea sub care se zbate pământul
putrezește în oasele timpului,
nimeni nu se încumetă
să cântărească piatra lumii
cu inima zdrobită.

Aici a intervenit lumina,
se lucrează ziua și noaptea,
nimic nu se dărâmă, doar se înalță
până prinde conturul din gândul de început
în care pășesc turlele spre infinit
cu păsări cu tot.
Clopotele se declanșează singure,
clipele plâng cu sunete sparte
alungate în moarte să se întregească.

Înainte de a-și lepăda pielea
în sângele trupului din alt trup,
șarpele crește în umbra lemnului uscat
care riscă să se aprindă
și odată cu el pădurea.

Cerul se menține-n respirația rănită,
o zeiță a memoriei
veghează cum se îngroapă
fărădelegea sub nisipul mișcător
al pustiului orb
și se retrage din lume.