Mă întâmpină pe cale un fulger globular
ce-mi tulbură tăcerea ajunsă la rutină,
și cerul învârte norii deasupra circular
cu șerpi de foc în gură de-s înglodat în tină.

Când tălmăceam un vis de noapte sfârtecată
în marile așteptări de dincolo de moarte,
m-amenința ecoul c-o nepăsare surdă,
părea că nicio umbră de drum nu mă desparte.

Se vrăjmășiră norii lovindu-mă cu pietre
ca pe un seducător în brațe cu câmpia,
nu se schimba la față niciun salcâm în floare
de parcă le lovise pe plante miopia.

Îmi căutam curajul rămas mai în adâncuri
și-mi detestam ființa pornită pe dreptate,
în limpedele apei udat păn’ la cămașe
cu-n zâmbet ofilit alergam înspre cetate.

Se răsucea lumina pe porțile trufașe
ca o zvâcnire albă la început de lume
dorința neglijată se revolta-n cuvinte
și ele au început din țitere să sune.

Străjerii poeziei cei mari cu nimb în frunte
aplecați peste condei cum le știusem firea,
stăteau cu nasul în cărți în slujbă la vreo muză
din cauza copacilor, nu mai vedeau pădurea.