Þi-am scos întunericul din haina obișnuită,
l-am aruncat unde-i este locul,
te-am privit cu ochii luminii
și s-au limpezit apele inimii
ca într-un izvor, cerul albastru.

Apoi m-am descotorosit de toate prejudecățile
care mi-au fost sedimentate-n memorie,
am pășit prin dorințele tale desculț
cu evlavia despletită în falța icoanelor
atârnate de pereții sufletului.

Pe zidul din spatele adevărului
cineva și-a urcat gândurile de dragoste
din care se vor naște copiii timpului
mai înalți decât cuvintele spuse
în diminețile cu miros de crini regali.

Aș începe prin a mă rupe de iluzii
și de temerile profitoare
cu tine pe umerii nopților trufașe,
pe patul din ierburi foșnitoare și coapte
unde greierii ne însoțesc în cântec.

Tot ce poți să-mi spui cu ochii
e mai mult decât simfonia trupului gol
ce naște-n mine universul acela unic
al vieții alcătuite să dureze-n piatră,
regenerarea în timp a neamului.