Priveam în agonie cerul
moartea mă amenința cu certificatul de deces
încă staționar la primărie,
o vecină mai zurlie ridica din umeri ei lați
și nu credea nimic din ce s-a întâmplat.
Pe șosea trecea un tractor obosit
și un om îi făcea cu mâna să oprească,
n-a oprit fiindcă totul părea o batjocură
la obrazul țăranilor strânși la crâșmă.

Ziua se prăvălea rotundă peste oamenii locului,
nu venea nicio amenințare cu mâinile întinse
să ceară binecuvântarea sătenilor,
toți își cărau cu ei trupurile triste
într-o tăcere aproape necunoscută
lângă femeile puse pe piedestalul iubirii.
La fiecare colț, ulița se ondula
de nimeni nu mai îndrăznea să schimbe situația
chiar dacă fiecare își plimba stindardul
ca un soldat aflat în regimentul de gardă.

Se amestecau clipele cu tăcerea,
viețile noastre se mistuiau în foc
de se ciocneau paharele pline de bucurie
și fiecare așteptam momentul
vindecării de supraviețuirea
atât de anostă.