În timpul din urmă, când ruptus-a-n cot
Și-și toarnă devreme amarul „nu pot”,
Ce face tot omul? Devine poet
Și scrie melodic sau tandru concret,
În rimă captivă, perfidă ori fadă
Sonete în ritmuri de capă și spadă,
Rondel alegoric trosnind ca un bici,
Pamflet iscusit cu piele de-arici,
De inimă-albastră croită în cloș
Livrată pe torturi cu frișca din poș,
De suflet și mamă și tată și tot
Și-ncepe cu-ncetul să-l doară în cot...


Ce știe poetul? El n-are liman,
Îți joacă un renghi și te lasă morman
De lemne uscate, îți pune și jar,
Preface pe cal în buric de țânțar.
Tu cauți poetul? Ești tot visător!
Lugubre perfuzii te-aruncă-n cuptor.
Naiv! Ce aștepți? Să mai simți un troheu?
Ești prada vânată și falnic trofeu!
Te-ntorci înspre tine și-ncerci ironii,
Rezolvi ecuații cu litera „i”,
Extragi radical din secantele-n van
Și scrii poezii ca s-ajungi la liman.


Te scrii în răvașe, înveți cum să dori
Și-adaugi pelin între albe candori,
Descoperi copacul ascuns de păduri,
Îți rogi Dumnezeul să poți să înduri,
Te riști pe o boabă din vechiul hambar,
Te lași modelat, în sân, de plumbar.
Ajungi în final să mai vrei poezii
Când, plin de emfază, ești gata să scrii,
Privești inocența la care se-alocă
O grea teoremă, în fond, reciprocă,
Așa e poetul, se simte-n afară,
Când inima lui începe să doară...