Lasă gândul liber,
să-și înconjoare steaua strălucitoare,
luninează-mă,
atinge privirea cu seninul zilei de mâine,
ochii să n-aibă margini,
iubirea să se vadă-n oglinda cerului
pătimașe și dulce,
să nu se piardă zdrențuită prin întâmplări.

Îmi pune pe umeri însemnele puterii,
dă-i trupului tăria legii naturale,
mâinile să fie sprijinul de-aproape
care se cere în clipele fără zăvor
când cuvinte nu se spun și se lucrează prin semne,
nasc presimțiri, întunericul devine o taină
ce bântuie nopți de uitare.

De mângâi, sânii tăi freamătă ca frunzele
plopilor pe marginea drumului.

Crește-n intensitate,
flutură pânzele subțiri ale zorilor,
gleznele capătă luciul simetric, metalic.

Nu ignora iubirea ce poate deveni poveste,
las-o să respire alături de inima flămândă,
intră-n cochilia albastră din suflet,
ascultă-i marea în valuri
cum se lovește de țărmul cu întâmplări geroase.