ea încerca să trăiască printre oameni,
tu o mângâiai și o alintai luna,
îți intrase în suflet într-o rătăcire de-o clipă,
era un licurici căruia, în loc de aripi, îi crescuseră brusc picioare și mâini,
a învațat repede cum să-ți meargă prin inimă, pe-ntuneric,
pe vârfuri, fără să-ți tulbure demonii,
căutând drumul la lumina din vârfurile degetelor,
fără să știe cum, a învățat apoi să-ți îmbrățișeze umbrele
și să le cuprindă într-una singură
fără să te mistuie

apoi, fără să știe când, i-au crescut gheare și colți,
te apăra pe tine de ea, pe ea de demonii tăi, pe voi de restul lumii,
la fiecare mângâiere, îți scrijelea trupul cu istoria unei mari iubiri,
la fiecare sărut, îți scria pe buze un mesaj pentru mai târziu:
să nu mă uiți, ariciule, să nu mă uiți

o sclipire pentru un zâmbet, un bănuț pentru un gând rătăcit,
cu lumina ei, așa a plătit clipele voastre de fericire,
iar astăzi e o flacără palidă, care abia îți mai aprinde țigările
uneori o strigi în vis: luna
iar ea îți promite zâmbind că va fi a ta
întotdeauna