Se lasă seară și peste sufletul meu înnorat,
gândurile odihnesc în firida memoriei,
n-au răbdare să ardă și zboară.

În ochi mi se scaldă imagini
străine de tot ce înseamnă sânge aprins.

În piept să-mi fie inima ori în afară, nu știu;
cineva o chemă ori o hulește,
miezul noaptii abia-i închide ferestrele.

O încetinire de ritm ca într-o tăcere a fibrelor,
lasă timpul s-alunece peste trup,
de pare că m-ating vechile iubiri
și nu pot să intre, la porți sunt zăvoare.

Doamne, noaptea asta e prinsă-n țâțâni grele,
de nu o răzbește ploaia, nici vântul,
dimineața e mohorâtă cu iubirea mea cu tot,
o bucurie tot este,
au ieșit la vedere salamandrele.