insecta pe jumătate arsă care venea aproape pentru o clipă de liniște și soarele de toamnă
prin pădurea prelungă de mâini își foia partea fără albastru

băiatul cu pantaloni scurți și undița pe care taică-său o ștergea cu o cârpă moale
udă în soare strălucea, înspre ea începeau să alunece pomii, colțul înclinat al casei și câinele implorând, cu labele grele de praf și aproape sfărâmat

jumătatea albă de lună din timpul zilei și păianjenul care îmi merge pe mână

și totuși încerc să-mi amintesc despre iubire așa cum era dar un copil mă vede
îl ajut să-și hrănească șopârla c-un vierme și apoi o lăsăm să plece
dacă ești tristă c-a plecat, îmi spune pot să fac o ploaie
de sub cămașa umflată aruncă în sus și râde
cum cad peste noi cocoloașele de hârtie

doi pescărusi pe farfuria cu oase
zgomotul ghearelor care frâng, praful roșu de cărămidă așa cum se amestecă încet cu pâinea și puiul care strigă după mamă, pierdut în mormanul de frunze

avioane de luptă cu fum foarte subțire a căror umbră adevărată sperie
urși fumurii, delicați, aproape nori și aproape șterși pentru că sunt aproape orice

pe un zid

*
vântul împinge pe stradă un cărucior de sarmă atât de deformat încât totul trece prin el așa cum se sparge un stol de păsări în zbor
așa cum îmi frâng mâinile lăsând să treacă
urma de soare ce pare să nu își găsească loc