nu știu niciodată cum să încep a-ți vorbi, cu toate continuările astea din mine
prea brusc, m-am dezvelit de cuvinte
până la o brutală înfrigurare dintr-un mine cât de al meu

n-am învățat nici cum să te privesc, am un suflet rătăcit încă prin degete, greșind
să te evit cu o zecime de secundă
înainte ca ceasornicul nostru lipsit de timp să pornească

nu mă pricep să-ți cer nimicuri perfecte într-o lume cu preponderență banală
și poate doar pentru că suntem pe cale de dispariție
să ne fi recunoscut pe ultima sută de metri, și orbi

nu te-am amestecat cu nimic, n-aveai gust de nimic cunoscut
înainte de-a te ghici, m-am prevestit
preferând să te citesc pagină cu pagină, tu doar te scrii cu atâta simplitate în lipsa mea

din setea asta, aș mușca

într-o zi, cine știe, poate ai să-mi traduci și mie bătaia asta de aripi
din tot zgomotul meu?
sau poate doar vom asculta împreună
cum întâmplările noastre au început să-și vorbească cu prea pline tăceri
mărturie nu a ce
ci doar că
mi-ai rămas