Copacii de piatră cu brațe de fum
Rămân țintuți și-năuntru se tem
La gândul ce-aduce topoare pe drum
Și cuie de gheață se nasc dintr-un ghem

De temeri; când ziua se zbate-n apus
Doar ochiul de sânge privește-napoi,
Sămânța de zori este tot ce-i de spus
Și noi suntem singuri cu noaptea din noi.

Tăcerea timidă rămâne-n ghioc,
Nici biciul n-o scoate din plânsul sărac,
Atâtea tristeți și atât nenoroc
Pictează apusul cu-n clește de rac.

Saturn ne privește zâmbind, retrograd
Doar timpul mai simte prin oasele moi
Iubirea ce-așteaptă-nălțarea în grad
Și facerea lumii să-nceapă-ntr-o joi.