abia internat spășit cu fișa în mână
deschid ușa salonului trei
și dintr-odată se deschidea o altă lume
ceva mai stranie cumva unde pluteau prin aer
pungile cu ser de la perfuzii de-a valma
cu seringi bandaje și asistente mov
din când în când venea în picaj un cărucior năuc
trăgând după el o cutie de carton
care se lovea de paturi de noptiere
se mai lovea și de câte un bolnav
dar de obicei trecea șuierând și se pierdea
în spital până la ziduri sub tencuială

pe jos pe gresia umedă se târau
tot felul de garouri
aproape că nu mai aveam pe unde păși
cei mai sănătoși dintre noi
din cârje au făcut un fel de picioroange
cu care se plimbau într-un du-te vino aiuritor

de undeva de sus picura o lumină firavă
și se prelingea prin ochi până-n străfund
apoi dintre crăpături apăreau hoții de lumină
cu o mie de picioare gălbui
după care dispăreau și se făcea întuneric

aici veșnicia nu e un mit
înflorea în fiecare dimineață de sub paturi
și fiecare perfuzie era o catedrală de spaimă
țâșnind din brațele noastre ca o luminare
până sus în tavan