Am știut chiar de atunci
de când cerul sub copitele lui m-a rostogolit
că în lume nu se umblă cu tălpile goale nici măcar prin omăt
urmele lăsate ar ademeni în grabă haite de câini
și-ar aștepta sfâșiate lângă o cruce
să se întâmple nu știu ce minuni
dar minunile sunt pentru cei creduli
și eu nu-s, Doamne, nu-s!

Doar teama din umbra unei rugăciuni
îmi dă uneori târcoale ca o vulpe
și-atunci devin argintie precum înțelepciunea
îmi deschid sufletul larg cât să mă cutreiere
de la un capăt la altul o planetă de oameni
și-s bun, bun de pus în tun...

Numai bun de îngropat de viu
sub maldărul de pași încrâncenați
în saldale cu toc cui și bocanci
ai tăi, ai lui, ai orișicui
dar chiar așa Doamne,
chiar așa, de ce mă lași al nimănui?

De ce și până când
să tac, să plâng, să îndur nădușeala
dintr-o oaie îmbrăcată în blană de lup?

Mai bine mă duc...
Într-o turmă de lupi pot și singur
să m-arunc.