să ne iertăm sau nu tații?
și când pot fi ei iertați,
în moartea lor sau în viață?
ce se întâmplă dacă și noi,
copiii taților noștri,
devenim asemenea lor?

copil fiind
uram ceea ce deja mi se întâmpla
și mă uscam pe interior, scorburos,
de parcă o lumină rea mă sfredelea
din cap până în picioare

ce este mai trist
este că nici nu bănuiam
că am să devin ca el,
de parca cineva semănase
în bărbații neamului meu,
neputința de-aș vedea fiii, fiicele
cum cresc,
cum se înalță la soare
sau cum devin și ei părinți...

îi privim pe furiș pe copii
să nu ne simtă cum le cerșim un semn
sau ne înfășurăm sufletele cu câte o amintire cu ei
și ne închidem în noi ca într-un mormânt.

îmbătrânim urât și nici măcar nu ne dăm seama de ce...

eu mi-am iubit tatăl
aproape că nu l-am urât
l-am și iertat,
dar nu știu cum, așa s-a întâmplat,
nu am fost lângă el când s-a dus în pământ,
singur și năuc ca un cuc blestemat